În loc de bun rămas

De fiecare dată când mă agață un recrutăr, îi povestesc despre valorile mele : people, project, payments. Mă văd în situația neplăcută în care părăsesc (iar) un proiect, la nici un an de la ultimul.

Știu, par mereu supărat, pe motive de perfecționism. Eu cred că sunt lucruri de bun simț, whatever that means these days.

Scriitura aceasta nu este un atac la persoană. Este despre o situație, despre un context. Este o sumă de notițe cu linioară de la capăt menite să-mi amintească din când în când cele întâmplate.

Ar fi trebuit să scriu și-n timpul celor întâmplate, ca să fiu mai explicit. Îmi cer scuze: atâta s-a putut!

Proiectul

De fapt, capitolul proiectul este tot despre oameni. Niște cetățeni din țara vecină și prietenă, Ucraina, care au avut tot timpul din lume să facă tot felul de experimente pe un proiect, de altfel simplu. Un mix de tehnologii și o cale de validated learning, cum rar am văzut. S-ar putea spune despre mine că am devenit un purist. Dar să ne înțelegem: poți amesteca ce tech stack vrei tu, cu condiția să-ți iasă. Iar ăstora, nu le-a ieșit.

Logica e în baza de date. Unele părți ale aplicației sunt over engineered. Altele sunt o ciorbă reîncălzită.

Fără să fi fost proiectat pentru cloud, proiectul bineînțeles că nu scalează. Și moare. Și se pare că pentru client nu contează. Sau nu i s-a explicat pe-nțelesul lui.

Ce-a fost deranjant, așa cum spuneam la început au fost oamenii. O cultură a minciunii, pe care au încercat să ne-o injecteze și nouă. Cu unii dintre noi au reușit. Ăștia cu capul tare (adică „inflexibili”, așa cum a crezut o perioadă PM-ul nostru despre mine) au scăpat.

Nu au pregătit nimic pentru transferul de know-how. Știau foarte bine și n-au făcut-o. N-a deranjat pe nimeni din management. N-avea cum. Am avertizat și am primit dreptate. Și-atât!

Proiectul e cam mort. Și-a fost așa din ziua zero, când m-am recunoscut înfrânt fiindcă n-aș ști ce să-i fac, cum să-l repar. Aici îmi recunosc limitarea: nu pot intra în capul unor „copchii” care s-au jucat de-a dezvoltatorul de software. Pentru că ițele pe care le-au încurcat nu pot fi descurcate fără să curgă sânge. Mult sânge.

Dar, așa cum ziceam, postarea asta este despre oameni și nu despre proiect.

Oamenii

Am muncit ca un hăbăuc încercând să-i câștig încrederea clientului. Încrederea, nu fericirea. Nu înțeleg fericirea clientului. Sunt absolut convins că o discuție despre fericire n-are ce căuta la muncă. Vorba aia „the H in software development comes from happiness”. Patru luni de zile, 12 ore pe zi. Ca să livrăm ceva pe care nu l-am arhitectat eu. Pentru că n-am fost lăsat. Și care nu scalează, deși am vrut.

Cum știu că ești un impostor? Așa știu: îmi arunci praf în ochi, pretinzând că totul e ok. Te prefaci ocupat când îți cer diagrama aplicației. Te complaci în situația de dinaintea venirii noastre, pe motiv că n-ai (încă) încredere în noi - știu că nici acum nu-ți inspirăm prea multă încredere.

Cu știu că ești un impostor? Atunci când mă cenzurezi, să nu folosesc cuvintele „knowledge transfer” pentru că te deranjează, știind că nu m-ai lăsat să fac knowledge transfer. M-ai pus direct la treabă. Tu nu știi că toți colegii mei veneau la mine pentru direcții, sfaturi și orientare în bucătăria pe care ai creat-o, cu ajutorul unui architect râzgâiat. Nu-ți pasă!

Nu e vorba că nu-mi placi. Dar nu te respect. Pentru că încrederea trebuie câștigată de ambele părți. Pretinzi că am făcut treabă bună. Știu că puteam s-o fac excelentă.

La capitolul cenzură pot adăuga și altele. Cu regret, pentru că am primit scuze. Tardiv de târziu să se mai poată face ceva.

La momentul de față sunt foarte supărat pe eșec și pe unii oameni care au facilitat eșecul. Cum e colegul meu care vroia să-l facă pe client fericit. Mă gândeam să-și ia împreună o cameră. Ori de câte ori simțeau nevoia. Sunt rău? Adevărul este că nu-mi plac impostorii. Asta mă face rău.

Există și această lipsă de empatie pe care n-o înțeleg. Pentru toate eforturile de-a construi echipa, de-a spune adevărul, de-a-mi păsa de un proiect mortăciune, meritam mai multă empatie. N-am primit nimic. În afară de eternul „ai dreptate!” alături de îndemnul la răbdare și lipsa de viziune pe termen lung, se adaugă și lipsa de empatie.

Poate par nedrept. Asigur pe toată lumea că dreptatea și necesitatea de a avea lucrurile în ordine, într-un plan drept par să fie cele mai mari necesități ale mele. N-am nevoie să fiu fericit. Pentru asta am familia. Am nevoie să nu fim ipocriți. Să fim empatici și să ne ajutăm între noi. Să-nțelegem argumente simple cum sunt următoarele:

• clientul a cerut programatori seniori, după care s-a comportat de parcă veniseră niște amatori
• clientului nu i s-a spus decât foarte târziu că sunt mari probleme cu scalabilitatea. În loc să forțăm o rescriere (adică versiunea 2, ca să fim „politically correct”), am ales să dezvoltăm noi funcționalități peste ceva ce trage să moară
• în loc să alegem calea cea mai simplă, am ales calea tăcerii. Și a indeciziei
• în loc de creație colaborativă, am avut momente de pură rătăcire, când s-au luat decizii pe genunchi
• în loc să adoptăm schimbările care au produs rezultate (cum ar fi să scriem documentația înainte de-a scrie vreo bucată de cod), le-am abandonat imediat ce-am avut ocazia
• în loc să avem „best practices and coding convention” n-avem nimic. Îmi pare că avem un nou tiran, pentru că exista un loc liber lăsat de tiranul care a plecat
• încet-încet ne-am transformat în ei, în „ucrainezi”. Bine, nu toți, dar destui dintre ei
• încet-încet am adoptat aceeași cultură a minciunii, ce-i drept minciuni able presărate cu nepăsare
• nu am să înțeleg niciodată, cum un om (am vrut să scriu „manager”) poate „cere” cuiva să fie prostul lui, deși îi simte inteligența (inclusiv emoțională) net superioară

Mă bucur că scap de acest mediu de lucru. Îmi pare rău pentru unii oameni, dar nu pentru toți.

Am învățat că cenzura e o caracteristică globală la vârf. Am învățat că unii oameni nu vor să schimbe nimic, vor doar să pretindem că totul e „ok”, că mâine refactorizăm ce-am scris azi, că deciziile luate în grabă și pe genunchi sunt mai ușor de luat decât cele gândite profund, eventual într-o analiză serioasă.

Am învățat să spun „nu!” de foarte mult timp, dar acum am învățat să recunosc când se face „push”.

Fundamental, am înțeles unde greșește o corporație ca cea în care lucrez. Din punctul meu de vedere, un delivery manager ar trebui să-și cunoască foarte bine echipa înainte să plece la drum. Din motive de încredere. Din considerente de senioritate. S-ar părea că nu este timp pentru așa ceva.

Tot din punctul meu de vedere, un project manager ar trebui să semene foarte mult cu ceea ce face un dev leader. Să știe proiectul ăla inside-out, să poată discuta cu clientul fără să-l lase să bată câmpii. Deși am spus de mai multe ori că mi-aș dori să aud întrebarea despre ce plus valoare aduce un feature sau altul, n-am auzit-o niciodată. Părem habarniști și e trist.

Un project manager bun ar trebui să nu-și lase echipa să umble pe coclauri. Să înțeleagă priorităție și dependențele dintre feature-uri fără prea mare efort. S-ar părea că deși capabilitatea PM-ilor există, tot așa, nu este timp pentru așa ceva.

La asta despre „nu este timp” aș spune că sunt consecințe nu tocmai plăcute: se poate să-ți moară proiectul. Se prea poate să-ți plece oamenii. Se prea poate să fii la departamentul „munca în zadar”. Nu-ți pasă? Timpul trece, leafa merge? Nu te mai întâlnești cu timpul pierdut, iar eu mă întreb: de ce nu ne lași pe noi, ăștia pasionați de ce facem, să facem diferența?

De ce insiști în a face ceva care nu-ți dă nici un zvâc?

Plata

Am lăsat plata la sfârșit. Pentru că sunt algoritmi complicați, meniți să te normalizeze, deși tu nu ești normal. Performanțe deosebite. Multiple căciuli purtate. Întrebare despre cât mi-ar prinde bine. Argumentele logice și de bun simț, prezentate de mine n-au avut niciun efect.

Minimul „fericirii” mele financiare era opt. Și-am primit șapte virgulă trei și întrebarea „ești mulțumit?”.

Da, sunt în culmea fericirii, ce să zic. Atât s-a putut!

Concluzie

De ani de zile știu că-mi perfectez armele de luptă împotriva impostorilor. În ultimul timp, simt cum pierd acest război și-mi pare rău pentru mine, pentru că mi-a păsat! Anul acesta pandemic, am avut nevoie de empatie mai mult ca oricând. În ultimul timp, îmi pregătesc strategia împotriva lipsei de empatie. Și nu e bine pentru cei vizați. Pentru că dacă ești și impostor în același timp, n-o să mai fac treaba pentru tine. Și mai mult, dacă am cui să te pârăsc, o s-o fac, fără să te anunț. Pe la spate, așa cum faci și tu, „bosulică”.

Știam de ceva timp că nu ai cu cine. Că nu există persoane care să fie în sync, alături de o idee. Cel mai mult mă doare că, deși tehnic am fost - de curând - foarte conștient de treaba asta, n-am reușit să-mi impun să nu mai fiu idealist.

Pierdut idealism. Îl declar nul!